nu....

Începe....
Chiar să fi avut așa dreptate cei din jur care mă descurajau,spunându-mi că maturizarea e inevitabilă?
De ce toate visele,speranțele se sfărămă sub talpa imperceptibil de groasă a maturizării.
Mă simt rece... și incapabilă să o opresc pentru prima dată.
Îmi dă fiori.
Inocența din privire mi se prelinge ușor pe față. Nu sunt lacrimi,sunt ultimii stropi de copilărie,ultima licărire de lumină pe care puțini o au în întuneric.
Banii. Bogații au până și avantajul acesta -de a se maturiza mai greu. Eu simt pe zi ce trece ce dependentă e lumea de rând de niște hârtii.
Trăiesc realitatea și mă sperii. Eu nu am mai fost aici,nu am ce căuta aici. Visele mele nu mai sunt multicolore, sunt coșmaruri cu mult sânge care îmi întrerup somnul.
Organele vitale mă omoară. Nu mă mai vor. Sănătate.Pe lângă bani. Și când te gândești că eu depindeam numai de propriile vise. Hm... lumea râdea. M-a contaminat.
Vreau să opresc asta,nu vreau să fiu una de-a lor. Să fie zadarnică și o ultimă încercare?
Nu...nu mă dau bătută.
Nu vreau!
Nu pot!
Nu..... trebuie!
Nu!