Fragment dintr-o carte dragă

"Când eram mică, tata mi-a spus că sufletul meu este un castel. Că, indiferent de luptele care se dau în afara lui, eu trebuie să păstrez interiorul frumos și curat. Să nu îl aglomerez cu lucruri inutile și să nu primesc pe oricine înăuntru. Mi-am și notat această idee într-unul dintre primele mele jurnale, dar, odată cu trecerea timpului am uitat sfatul lui. Așa că, am primit în sufletul meu pe oricine a dorit să intre, fiind poate mult prea ospitalieră. Dezamăgirile, însă, m-au schimbat, făcându-mă să mă tem de aceia care ar putea da buzna, intrând cu răutăți după ei, cu interese proprii și fără niciun sentiment frumos. Pentru ca au fost oameni care au năvălit în sufletul meu aducând cu ei minciuni și „te iubesc”-uri pline de ipocrizie. Alții au intrat aducând noroi după ei, obligându-mă să fac mult timp curat în urma lor. Iar atunci când au plecat, au luat tot ce au putut, tot ce am avut mai bun și mai frumos, lăsându-mă săracă și singură.

Au fost și oameni cu care am comunicat într-un fel ridicol, ținându-i afară, în fața ușii sufletului meu, pentru că mi-a fost teamă să le permit să intre. Și, de multe ori, am greșit. Pe alții i-am rugat să intre atunci când m-am simțit prea singură. Și astfel, castelul meu a fost vizitat de fel și fel de oameni. Oameni buni, oameni răi, oameni sinceri și oameni falși. Oameni care au contat și simpli trecători, care nu au lăsat nicio urmă și nicio amintire. Unii au rămas în castel, alții au plecat, unii au fugit, iar câțiva au promis că se vor întoarce. Unii dintre cei care au plecat au lăsat mărturii ale trecerii lor prin castelul meu: dor, regrete, dezamăgiri, întrebări fără răspuns, lacrimi și dureri. Foarte puțini au lăsat ceva frumos și bun: amintiri frumoase, lecții prețioase și iubire. Fiindcă au fost prea puțini cei care m-au iubit cu adevărat..." Fluturi, Irina B.