Pauză de vlog. Defapt, cred că sunt „mai bună” (hmmm...mult spus) la bloggat decât la a vorbi singură în fața camerei :)),renunț momentan pentru că scriind, mai pot vărsa o lacrimă fără să mă vadă nimeni, eventual ,doar să mă simtă. Pot să fiu sigură că oamenii prind cât de cât mesajul meu și mai ales că nimeni nu stă la ușă și mă crede nebună :))
Emoticoane mincinoase. Când sunt singură, mă uit în oglindă și mă chinui să le imit. Dar nu mai îmi ies zâmbetele...
Mătușa mea e bolnavă... Și când spun bolnavă, vreau să spun foarte bolnavă... Nu am voie să spun ce are: trebuie să mă uit în ochii oamenilor pe care-i iubesc cel mai mult, bunicii, și să-i mint, să le spun că e bine. Dar ei îmi ascultă ochii, nu cuvintele, și plâng... Nici măcar ei însăși nu știu cât să-i spun din adevăr.
Am început să urăsc reacția oamenilor (când în sfârșit, poți spune cuiva, pe care nu l-ar afecta într-atât de tare starea de sănătate a rudelor tale) de ce ești supărată: se uită în jos și spun „îmi pare rău (pentru mătușa ta)!” cu aceeași voce cu care transmit „condoleanțe!” unei familii îndoliate. Nu mă refer la cineva anume, TOȚI reacționează la fel. Știu că e ciudat pentru că nu știi cum să reacționezi, dar mai bine taci decât să răsucești cuțitul în rană prin pesimismul tău. Mie nici dacă mi-ar spune cineva „mamei mele i-au mai fost date 2 luni de trăit”, l-aș lua în brațe și i-aș spune că va fi bine. Fără să mint... Pur și simplu, sper, am credință.
Am plâns, recunosc, nu neapărat că m-am gândit la ce e mai rău, ci mai mult la suferința ei, la viața nenorocită pe care a dus-o în ultima perioadă. Dar când o vizitez și o văd stând în cele mai sportive poziții în care poate sta un pacient pe un pat de spital, vorbind, fiind optimistă, răzâng, glumind, surâzând, povestind, fiind bună, cu alte cuvinte, aceeași Adela (cu vreo douăzeci de kilograme mai slabă și de n ori mai galbenă) uit că e atât de bolnavă și de-abia aștept să se întoarcă acasă să sărbătorim împreună Nașterea DOMNULUI.
În ceea ce mă privește, nu e vorba numai de credință, ci de încrederea în doctorii minunați care se ocupă de ea și pe care am avut norocul să-i cunosc personal...
Era să dau „Publicare” fără să spun, defapt, motivul pentru care am început această postare: sunt foarte revoltată. Niciodată nu am simțiti diferența dintre bogați și săraci ca în acest moment: mătușa mea, A, nu s-a gândit niciodată să se ducă la doctor. Nici să se vaite nu a avut timp, la ea tot timpul gândul îi era la ce să pună pe masă copilei și soțului. Ea mereu i-a pus pe ei înaintea propriei persoane. În ultimii ani, au avut probleme financiare destul de serioase. Acum, când nu se mai putea mișca deloc de dureri, la insistențele celor care observau cât se chinuia, s-a dus la spital în Buzău, de unde au trimis-o aici, unde tocmai ce v-am spus, presupun că e cam târziu. (refuz să spun „prea”)
Bogătanii se duc și dacă îi doare o măsea, probabil se duc de 6 ori pe an să-și facă tot felul de analize. Normal că ei pot preveni totul. Nu e nimic rău că se respectă, nu înțelegeți greșit? Dar poate dacă ar avea și ceilalți posibilitatea, „s-ar respecta” și ei cât de cât. Se pare că nici dreptul la viață și îngrijire medicală nu-l avem toți în aceeași proporție...
Emoticoane mincinoase. Când sunt singură, mă uit în oglindă și mă chinui să le imit. Dar nu mai îmi ies zâmbetele...
Mătușa mea e bolnavă... Și când spun bolnavă, vreau să spun foarte bolnavă... Nu am voie să spun ce are: trebuie să mă uit în ochii oamenilor pe care-i iubesc cel mai mult, bunicii, și să-i mint, să le spun că e bine. Dar ei îmi ascultă ochii, nu cuvintele, și plâng... Nici măcar ei însăși nu știu cât să-i spun din adevăr.
Am început să urăsc reacția oamenilor (când în sfârșit, poți spune cuiva, pe care nu l-ar afecta într-atât de tare starea de sănătate a rudelor tale) de ce ești supărată: se uită în jos și spun „îmi pare rău (pentru mătușa ta)!” cu aceeași voce cu care transmit „condoleanțe!” unei familii îndoliate. Nu mă refer la cineva anume, TOȚI reacționează la fel. Știu că e ciudat pentru că nu știi cum să reacționezi, dar mai bine taci decât să răsucești cuțitul în rană prin pesimismul tău. Mie nici dacă mi-ar spune cineva „mamei mele i-au mai fost date 2 luni de trăit”, l-aș lua în brațe și i-aș spune că va fi bine. Fără să mint... Pur și simplu, sper, am credință.
Am plâns, recunosc, nu neapărat că m-am gândit la ce e mai rău, ci mai mult la suferința ei, la viața nenorocită pe care a dus-o în ultima perioadă. Dar când o vizitez și o văd stând în cele mai sportive poziții în care poate sta un pacient pe un pat de spital, vorbind, fiind optimistă, răzâng, glumind, surâzând, povestind, fiind bună, cu alte cuvinte, aceeași Adela (cu vreo douăzeci de kilograme mai slabă și de n ori mai galbenă) uit că e atât de bolnavă și de-abia aștept să se întoarcă acasă să sărbătorim împreună Nașterea DOMNULUI.
În ceea ce mă privește, nu e vorba numai de credință, ci de încrederea în doctorii minunați care se ocupă de ea și pe care am avut norocul să-i cunosc personal...
Era să dau „Publicare” fără să spun, defapt, motivul pentru care am început această postare: sunt foarte revoltată. Niciodată nu am simțiti diferența dintre bogați și săraci ca în acest moment: mătușa mea, A, nu s-a gândit niciodată să se ducă la doctor. Nici să se vaite nu a avut timp, la ea tot timpul gândul îi era la ce să pună pe masă copilei și soțului. Ea mereu i-a pus pe ei înaintea propriei persoane. În ultimii ani, au avut probleme financiare destul de serioase. Acum, când nu se mai putea mișca deloc de dureri, la insistențele celor care observau cât se chinuia, s-a dus la spital în Buzău, de unde au trimis-o aici, unde tocmai ce v-am spus, presupun că e cam târziu. (refuz să spun „prea”)
Bogătanii se duc și dacă îi doare o măsea, probabil se duc de 6 ori pe an să-și facă tot felul de analize. Normal că ei pot preveni totul. Nu e nimic rău că se respectă, nu înțelegeți greșit? Dar poate dacă ar avea și ceilalți posibilitatea, „s-ar respecta” și ei cât de cât. Se pare că nici dreptul la viață și îngrijire medicală nu-l avem toți în aceeași proporție...
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Tu ce crezi?