De la „DUMNEZEU” la „drac”

Spunem că tot ce ne sperie e DUMNEZEU. Dar cel mai înfricoșător DUMNMEZEU este acea bucățică infimă de Divinitate care ne-a rămas în noi din momentul în care am fost trimiși din Eden și care se micșorează cu fiecare clipă trăită pe aici. Și ne vedem tot mai goi și insignifianți cu fiecare păcat pe care-l facem.
Vreau înapoi...iar singura cale de a merge înapoi înainte de termen este să îmi iau adio de la ea, paradoxal. Nu încerca să înțelegi. Sufletul meu mi-e paradox și absurditate.
Iar calea cea mai sigură de întoarcere în Rai este să stăm aici și să îndurăm Iadul.
Mi-aș putea linșa instinctele animalice, dar nu aș mai fi eu. Blestemată fie să rămân singură pe vecie, fie să rămân cu oameni care sunt prea terifiați de imaginea sufletului meu și vor să o uite, descoperindu-mi trupul, nu-mi pot sufoca „s”-ul... Poate voi avea nevoie de el cândva...
Mda, sunt egoistă și-l păstrez. În subconștientul lui, știe că a sărit cam multe niveluri când a ajuns la mine. Și când îi va fi dat de prea multe ori „game over” (pentru că asta sunt eu: ofer șanse ca să fiu dezamăgită iar și iar și iar) se va întoarce și își va parcurge diferența. Ca și cu orice alt joc, se va plictisi și mă va vinde mai departe.
Ironic: deși sunt cea mai dificilă probă, deși sunt un nivel pentru experți, eu, în propriul joc, încă mă mai confrunt cu primul nivel.
Stai departe de mine... pentru că vom deveni unul și același trup, iar când voi pleca mă voi rupe din tine și va durea ca naiba.
Ascultă-mă!
De ce nu mă auzi?
Pleacă...acum...
Dar nu-mi da drumul...
Fugi departe...
... cu mine.
Lasă-mă în urmă...
...după ce îmi furi ultima răsuflare...
Atât. Nu mă mai jefuiești de nimic. Pentru că te grăbești.
Așa că de ce dracu mai stai?