„Adela: ce nume frumos...”
Pfff... de când nu am mai scris pe aici. Am trecut printr-o perioadă foarte grea... Când mă pregăteam să scriu despre cât de spontane și surprinzătoare sunt ideile prietenului meu (călătoria la Brașov, vizita Adelei la spital... în Buzău), am primit o veste pe care nici acum nu pot să o cred : Adela noastră dragă s-a metamorfozat în înger... luni, 22 iunie 2015.
Mi-este cumplit de greu. Sora ei este mama mea, iar părinții ei sunt bunicii mei care sunt pur și simplu, devastați, dar mai ales, ea a fost o parte importantă din copilăria, adolescența și tinerețea mea.
Mama nu mă lăsa să merg la înmormântări, îmi spunea că îmi va fi înlocuită imaginea vie a persoanei în cauză din amintirea mea.
I-am spus Adelei că urăsc înmormântările. Probabil de aceea, a făcut tot posibilul ca în pofida strădaniei mele să nu ajung la a ei.
Și totuși, eu am văzut carcasa acelui suflet minunant părăsită.Nu am recunoscut-o pe femeia din el: îi acoperiseră părul în totalitate, părul ei care rezistase cancerului și pe care eu îl admiram de fiecare dată când o vedeam, era de trei zile fără viață în el (explicația mai jos), și, mai ales, cele mai frumoase trăsături ale Adelei erau cele vii: ochii și zâmbetul. Adela noastră avea niște ochi mici și blânzi, care îi străluceau la vederea celui mai mărunt lucru care pot înveseli un om, iar zâmbetul... ei, Adela dusese o viață teribilă, dar niciodată nu contenea să zâmbească... Niciodată, cât a fost sănătoasă. Nu am înlocuit nicio etapă a Adelei cu o alta, pentru că cele trei Adele pe care le-am cunoscut erau total diferite: era Adela voioasă, vie, inconștientă ce se dezvoltă în corpul ei, Adela bolnavă, îndurerată, slăbită și acea femeie vânătă, îmbătrânită, a cărei mâini le-am sărutat în amintirea celorlalte două.
Să nu uit explicația: Adela își simțea sfârșitul (eu credeam că ea numai renunță și de aceea, am mers ultima dată, sâmbătă, la ea: să o conving să nu o facă), dar și-a dorit să trăiască până fiica ei, Ioana, va fi dat ultima probă din evaluarea națională, miercuri. Însă când Ioana a intrat la prima probă, Adela s-a gândit că îi va fi mai aproape și o va ajuta mai mult dacă se desprinde de acel trup care nu o mai ajuta. S-a decis ca Ioana să nu afle până termină examenul, drept pentru care Adela a stat departe de casă încă trei zile.
Mi-e dor de Adela, dacă aș putea întoarce timpul înapoi, i-aș spune mai des cât de mult o iubesc, aș certa-o mai rar, i-aș mulțumi mai mult... Adela vorbea mult și avea foarte multă grijă de familia ei și asta îi reproșam. Dar acum Adela tace, iar acei doi oameni trebuie să învețe să trăiască fără ajutorul ei fizic, că material și spiritual rămâne.
De două săptămâni, în special ultima, îmi vin neoprit în minte, amintiri cu draga Adela. Nu le pot scrie pe toate aici.. eu le port în suflet și le voi purta mereu, pentru că acolo și-a făcut culcuș Adela mea după ce a luat o parte din el la ceruri. Adela care a rămas aici se împarte în zeci de bucățele: fiecare om din viața căruia a fost un personaj, are partea lui de Adela.
Îmi amintesc cum a venit imediat cum a chemat-o sora ei mai mică din disperare că fiica ei luase un pumn de pastile și o lua somnul. A venit fără să stea pe gânduri de la 22 km să aibă în continuare grijă de două din cele trei generații pe care le-a ajutat fără să ceară nimic în schimb.
O amintire mai veselă este de acum două ierni, când am ieșit eu, Adela, Tudu și Ioana afară, seara, cu sania, pentru că în casă era o atmosferă destul de tensionată.. Și după ce i-am dat pe copii câteva ture, Adela ne-a rugat să o dăm și pe ea. Au dat-o Tudu și Ioana, și ea radia de fericire, mai ceva ca un copil mic.
Mi-e dor de tine, Adela! Mă bucur că ai scăpat de durere și că L-ai cunoscut pe DUMNEZEU, însă egoismul îmi înnăbușă acel sentiment și mă face să plâng de durere că nu ești aici. Eu nu am puterea ta, de a face haz de necaz și să fac bunicii să se destindă prin râs. Vorba lui C., eu nu am puterea asta nici cu mine, darămite cu cei din jur. Mă împacă ideea că nu e un „adio!”, ci un „pe curând!”
Ai fost un exemplu de bunătate, sacrificiu și optimism. Iar eu te voi iubi mereu!
Mi-este cumplit de greu. Sora ei este mama mea, iar părinții ei sunt bunicii mei care sunt pur și simplu, devastați, dar mai ales, ea a fost o parte importantă din copilăria, adolescența și tinerețea mea.
Mama nu mă lăsa să merg la înmormântări, îmi spunea că îmi va fi înlocuită imaginea vie a persoanei în cauză din amintirea mea.
I-am spus Adelei că urăsc înmormântările. Probabil de aceea, a făcut tot posibilul ca în pofida strădaniei mele să nu ajung la a ei.
Și totuși, eu am văzut carcasa acelui suflet minunant părăsită.Nu am recunoscut-o pe femeia din el: îi acoperiseră părul în totalitate, părul ei care rezistase cancerului și pe care eu îl admiram de fiecare dată când o vedeam, era de trei zile fără viață în el (explicația mai jos), și, mai ales, cele mai frumoase trăsături ale Adelei erau cele vii: ochii și zâmbetul. Adela noastră avea niște ochi mici și blânzi, care îi străluceau la vederea celui mai mărunt lucru care pot înveseli un om, iar zâmbetul... ei, Adela dusese o viață teribilă, dar niciodată nu contenea să zâmbească... Niciodată, cât a fost sănătoasă. Nu am înlocuit nicio etapă a Adelei cu o alta, pentru că cele trei Adele pe care le-am cunoscut erau total diferite: era Adela voioasă, vie, inconștientă ce se dezvoltă în corpul ei, Adela bolnavă, îndurerată, slăbită și acea femeie vânătă, îmbătrânită, a cărei mâini le-am sărutat în amintirea celorlalte două.
Să nu uit explicația: Adela își simțea sfârșitul (eu credeam că ea numai renunță și de aceea, am mers ultima dată, sâmbătă, la ea: să o conving să nu o facă), dar și-a dorit să trăiască până fiica ei, Ioana, va fi dat ultima probă din evaluarea națională, miercuri. Însă când Ioana a intrat la prima probă, Adela s-a gândit că îi va fi mai aproape și o va ajuta mai mult dacă se desprinde de acel trup care nu o mai ajuta. S-a decis ca Ioana să nu afle până termină examenul, drept pentru care Adela a stat departe de casă încă trei zile.
Mi-e dor de Adela, dacă aș putea întoarce timpul înapoi, i-aș spune mai des cât de mult o iubesc, aș certa-o mai rar, i-aș mulțumi mai mult... Adela vorbea mult și avea foarte multă grijă de familia ei și asta îi reproșam. Dar acum Adela tace, iar acei doi oameni trebuie să învețe să trăiască fără ajutorul ei fizic, că material și spiritual rămâne.
De două săptămâni, în special ultima, îmi vin neoprit în minte, amintiri cu draga Adela. Nu le pot scrie pe toate aici.. eu le port în suflet și le voi purta mereu, pentru că acolo și-a făcut culcuș Adela mea după ce a luat o parte din el la ceruri. Adela care a rămas aici se împarte în zeci de bucățele: fiecare om din viața căruia a fost un personaj, are partea lui de Adela.
Îmi amintesc cum a venit imediat cum a chemat-o sora ei mai mică din disperare că fiica ei luase un pumn de pastile și o lua somnul. A venit fără să stea pe gânduri de la 22 km să aibă în continuare grijă de două din cele trei generații pe care le-a ajutat fără să ceară nimic în schimb.
O amintire mai veselă este de acum două ierni, când am ieșit eu, Adela, Tudu și Ioana afară, seara, cu sania, pentru că în casă era o atmosferă destul de tensionată.. Și după ce i-am dat pe copii câteva ture, Adela ne-a rugat să o dăm și pe ea. Au dat-o Tudu și Ioana, și ea radia de fericire, mai ceva ca un copil mic.
Mi-e dor de tine, Adela! Mă bucur că ai scăpat de durere și că L-ai cunoscut pe DUMNEZEU, însă egoismul îmi înnăbușă acel sentiment și mă face să plâng de durere că nu ești aici. Eu nu am puterea ta, de a face haz de necaz și să fac bunicii să se destindă prin râs. Vorba lui C., eu nu am puterea asta nici cu mine, darămite cu cei din jur. Mă împacă ideea că nu e un „adio!”, ci un „pe curând!”
Ai fost un exemplu de bunătate, sacrificiu și optimism. Iar eu te voi iubi mereu!
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Tu ce crezi?