11:52, 13.VIII.2015, joi

Sunt o ciudată, știu. Nu am cum să mă aștept ca ceilalți să mă înțeleagă, atâta timp cât nici eu nu o pot face. Sunt răutăcioasă, băgăcioasă, orgolioasă, irascibilă, grăbită. Dar când rămân singură cu mine, nimeni nu poate ghici câtă durere e în sufletul meu, câtă frică și câtă iubire neîmpărtășită pentru oameni care nu mă cred capabilă de astfel de sentimente. Și da, am cu nemiluita momente, când plâng, plâng fără rost. Plâng pentru păcatele mele, plâng pentru cei care mor, plâng pentru efemeritatea vieții celod dragi, plâng pentru că iubesc, iubesc atât de mult și nu pot face nimic în privința asta. Plâng ca acea transfigurare a feței mele de atâta răutate cum zice mama să se mai amelioreze.
Să fiu singura care-mi vede micile șănțulețe rozalii de la colțurile ochilor formate de la atâta apă sărată? Răutatea mea are un sâmbure de bunătate... „Răutatea” mea de care sunt tot acuzată e bine-intenționată. Sunt o leoaică care apără ce iubește, sunt o leoaică vânată de cei pentru care și-ar da viața...pentru că lor nu le plac metodele ei de a-i face fericiți. Câtă durere să observi pe trăgaci degetele celui pentru care ai încasa orice glonț.