douăzeci martie două mii șaisprezece

După atâta timp, vă mușc din nou.
A trecut ceva, s-au întâmplat multe, am cunoscut bărbați care erau altceva decât lăsau să se vadă, mi-am opărit obrazul cu propriile lacrimi, am urlat în mine „te iubesc” în timp ce priveam disprețuitor oameni cu care mă certam, am susținut clar și tare că urăsc niște oameni pe care i-am iubit și m-au dezamăgit.
Mă repet. Nu mai simt nimic.
Mi-e dor doar de bunici.
Mi-e dor de mine, cea cu principii la care nu renunțam nici amenințată cu moartea.
E un amestec suspicios de lene, fericire și melancolie.
Încerc să zâmbesc, să uit de tot și de fapt, de nimic. Nu am motive să nu fiu fericită.
Asemenea unor firișoare de nisip, viața mi se strecoară printre degete.
Viața îmi este prietenă, timpul îmi este dușman. Am atâta viață în mine, sunt atâtea lucruri pe care vreau să le fac, dar apoi mă gândesc la el, la timp. Și nu mai am chef de nimic. Este inexplicabil și absurd, dar nu suntem toți așa?
Ar fi trebuit să mă văd cu Alex azi. Alex, singurul bărbat din București cu care aș merge oriunde fără să am niciun fel de dubiu. Nu pot să spun că Alex e ca un frate mai mare. Alex este singurul băiat care poate să-mi vorbească urât (îmbrăcați fiind) și să nu-i dau o palmă sau să plec. Orice fată are nevoie de un prieten de sex opus. Orice aiurită, zăpăcită, rătăcită, nebunatică are nevoie de un prieten bun, care să pună punctul pe i, să-i spună verde în față ce crede, să aibă grijă de ea și să o protejeze de ceea ce iubește. Orice Iris are nevoie de un Alex. Și uite cum, dintr-o postare pornită din nimic, am ajuns să vorbesc despre prietenul meu cel mai bun. Mulțumesc că exiști, Alex! Te rog să nu pleci niciodată... :)