AleCSandru Șerbănoiu (10 mai 1930- 3 iulie 2016)

Pentru toți, nea Lisandru lu. Baie. Pentru sat, o legendă. Pentru mine, un erou.
A fost și va fi mereu acolo, aproape de mine, chiar și așa, de departe. Fiu, frate mai mare, tată, cetățean, soț, bunic, acum nemuritor.
Sunt tot ce m-a învățat, din păcate, uneori, mai prejos. De fapt, tot ce am făcut a fost să fiu ca tataia și voi continua să țintesc spre asta. Tataia a trăit de zeci de ori mai intens reușitele mele decât mine însămi. Am luptat pentru sclipirea aia din ochii lui. Abia acum înțeleg de fapt onoarea pe care mi-a dat-o mama când mi-a pus primul prenume -Alexandra - după tataia: așa va fi mereu cu mine, cum mi-a promis.
E o durere cumplită prin care nu mi-am imaginat că voi trece vreodată și pe care nu o doresc nimănui.
Tataia a știut să trăiască frumos și memorabil, în ciuda tuturor necazurilor la care a fost supus. De fapt, DUMNEZEU ne dă fiecăruia cât putem duce, nu-i așa? Nu aș fi știut niciodată cât de puternic, cât de luptător, cât de înțelept, cât de isteț este dacă nu ar fi fost aceste necazuri.
Sunt mândră că ai fost bunicul meu și cred că ar trebui să mă simt cel mai norocos om de pe pământ, dar absența ta mă apasă.


Încă o să lupt, tataie, o să lupt ca la sfârșitul vieții să mă aștepți acolo, undeva, să mă săruți pe frunte și să-mi spui că te-am făcut fericit și mândru. Am fost ultima pe care ai vrut s-o privești, vei fi primul pe care voi vrea să-l reîntâlnesc. Te iubesc, tataie! Nimeni nu ne va despărți, nimic nu va rupe legătura sacră dintre noi.

Poate nu vei mai ieși după noi, indiferent cât de rău te-ai simți, când plecăm și te vei ruga să ne fie drumul lipsit de accidente și viața frumoasă, nu vei mai veni în bucătărie, de-abia mergând pe picioare, să mă ajuți, nu îmi vei mai aduce fructe din copacii plantați de tine mereu, nu îmi vei mai spune să o păcălesc pe mamaia că o reușită de-a ta îmi aparține, nu îți vei mai asuma greșelile mele în fața celorlalți, nu-mi vei mai lua apărarea în fața mamei și a bunicii, nu vei mai aduce zâmbetul pe buzele mele, făcând glume cu mamaia, nu mă vei mai ajuta să o sprijin, nu îmi vei mai hrăni pasiunea pentru cai pe care mi-ai insuflat-o, nu vei mai inventa mâncare, nu vei mai fi acolo să-mi alini durerea, nu te voi mai privi în ochi, dar, tataie, te voi purta mereu în inimă și-n sânge.

Față de mulți dintre noi, te-ai caracterizat prin învățăturile tale: tot timpul ai fost activ „pentru că avem după viață o veșnicie să ne odihnim” și ai lăsat în urmă „două fete, trei nepoți, pomi roditori și o casă făcută cu propriile mâini” plus multe multe amintiri frumoase, cum ziceai tu că „omul care nu lasă în urma lui nimic- nici pom, nici casă, nici copil- e umbră”. Tu îmi ești sfânt mentor, tataie. Tu mi-ești tată și discipol.

Pentru cei care mă iubesc, care mă apreciază cât de puțin: rugați-vă pentru sufletul unuia dintre cei „vinovați” de formarea mea.

TATAIE, ÎNTOARCE-TE, TE ROG, CĂ NU SUPORT SĂ TE ȘTIU DEPARTE....