Pierzanie

Bună! Ştii acel moment când eşti prea complexat ca să accepți orice îți iese în cale, dar asta te macină şi mai mult ştiind că acceptând, recunoşti zădărnicia luptei? La mine "acel moment" au fost nopți nedormite. Realmente. Nu am mai închis un ochi de două nopți. Astăzi am mers pe jos şapte kilometri ca să fie mai bine-venit Moş Ene. Degeaba... Ochii mei sunt ațintiți pe tavan şi catralioane de gânduri îmi dau în minte năvală. Simt că tot ce s-a investit în mine şi în educația mea a fost o mare risipă, mă simt ca o ruşine pentru toți cei care mă cunosc. Am ajuns să accept salarii de şapte sute de lei pentru paisprezece ani în diverse pupitre. Am ajuns să accept ca băieții să vorbească cu mine pentru felul în care arăt pentru douăzeci şi unu de ani în care mi-am îngrijit spiritul cât am putut. Am ajuns să tânjesc după un cinci când eu eram supărată càndva dacă luam opt. Am ajuns dintr-un plan de viață o fantezie la beție. Am ajuns mai rău decât mi-aş fi imaginat vreodată. Încotro am luat-o? cineva să-mi arate drumul înapoi...Cine sunt eu? Nu (vreau să) mă recunosc. Râsul şi dansul sunt singurele mele rămăşițe. Mamă, tată, unde vă e copilul? Mă tot caut şi nu mă găsesc. Ce m-a ascuns de mine? Tonele de iubire din mine pe care nimeni nu le vrea s-au stricat, invadate de tot felul de paraziți, mucegâind şi iată rezultatul: un suflet hidos de om inutil.
Pot eu mai mult? Am obosit. Mă dor genunchii de la atâtea căzături.