De-a râsu' plânsu'

Toți pesimiștii pe care i-am întâlnit în viața asta au refuzat să creadă că această însușire le aparține, de parcă cineva i-ar fi acuzat de o boala psihică. Preferă să li se spună "realiști". Nu e deloc același lucru. Dacă te gandești bine, realiști nu există pentru că realitatea este relativă pentru fiecare dintre noi. În același timp, sunt foarte mulți care cred că e o bucurie să te naști asa optimist și entuziasmat de orice ca mine și ca alții...Dar nu e adevărat, felul în care percepem cum ni se intampla lucrurile tine de sfarsitul unei lupte cu noi insine, lupta care se poate simti in urma oricarui fel de esec: resemnare versus speranta. Nu e usor sa fii optimist... nu e usor sa iti vezi visurile strivite mereu si mereu si mereu si sa intri tu in ring ca ele sa se poata reface. Nu e usor sa ai incredere in cineva la nesfarsit. Nu e usor sa-ti impui niste bariere pe care nici nu le vezi la ce indepartate sunt de punctul in care esti. Optimismul este un pact cu Viitorul... conform caruia oricat te-ar trada in lupta, tu vei continua sa ii fii aliat si sa ai incredere deplina in el. Absurd? Poate ca da, dar singura alternativa ramasa e sa lupti singur, dar stii ca daca nu faci tu alianta cu Viitorul, o va face Trecutul, care-ti stie toata strategia de lupta. Si astfel, te poti considera deja invins. Asa cum face acea umbra pe care de-abia o deslusesti intr-un colt al campului de bataie. E Pesimistul. Nu crede ca va castiga vreodata in fata acestor adversari aprigi, asa ca isi pastreaza neutralitatea... Pacat ca in razboaiele launtrice, neutralitatea nu exista. Psihicul are alte reguli de lupta. Va fi zdrobit. Unul din inamicii tai ii va lua singurul lucru care-l mai enerveaza: viata.
Vezi tu, exista doua tipuri de viziuni care delimiteaza pesimismul de optimism: cum percepem situatia intregii lumi si cum ne percepem viitorul nostru. Eu, de exemplu, cred in oamenii mei si as putea pune pariu cu oricine vrea ca ei au un viitor stralucit, eu cred ca m-am nascut foarte bine in acest locusor, Romania, eu ma consider foarte norocoasa ca am avut aceasta viata, asa cum a fost ea, plina de peripetii, ca am intalnit atatia oameni minunati, ca nu am avut prea multe momente de plictiseala. Nu am o parere extraordinara despre mine, stiu ca se poate muuuult mai bine si stiu ca poate imi dau silinta gresit, poate nu am gasit pana acum cea mai buna cale de a-mi repara anumite defectiuni.
Am avut fericirea sa mostenesc optimismul de la parintii mei. Tata e un mistocar si jumatate, mereu rade vietii in fata, dar nu ca s-o jigneasca, ci ca sa o inveseleasca, mama isi acopera multitudinea de griji care pe un om normal l-ar dobori cu zambete. Pentru mine cand eram mica, mama nu stia ce i se intampla. Pana intr-o zi cand iesind din baie, fara sa stie ca sunt in spatele ei, am vazut-o stergandu-si lacrimile. Am intrebat-o ce s-a intamplat. Ea s-a intors uimita de faptul ca eram acolo. Avea fata rosie de plans si ochii acoperiti de un val gros cusut din apa de suflet, dar mi-a zambit. Deci mama stia, mama stia ce nenorocita ii era situatia, dar nu voia sa simta si altii.
Deci da, si optimistii plang si optimistii se simt la pamant si optimistii se simt singuri si optimistii au momente in care vad pete de negru in viitorul lor, si optimistii isi cunosc situatia jalnica atunci cand sunt intr-una si optimistii raman fara solutii, fara perspective de viitor.
Dupa toata "pledoaria" asta, ma intreb cine este cel "bolnav"? Optimismul, cel care are incredere intr-un destin incert? Pesimistul, cel care prefera sa fie surprins decat dezamagit?