Descătușare

Flăcăul tău aici. Sper că ești bine, eu sunt. „Bine” pentru că ce mintea mea concepea ca „cel mai rău” s-a întâmplat deja. Lacrimi nu mi-au mai rămas, mi le-a înghițit perna. (cred că pernele pe care am dormit sunt mai sărate decât Marea Moartă) Așa că zâmbesc și mi-aștept liniștită consecințele bune sau rele ale fiecărei acțiuni, decizii. Mulțumesc că încă ai grijă de mine, așa cum cândva mi-ai promis. De când ai spulberat barierele spațo-temporale, în toate obstacolele care m-au ocolit în ultimul moment, te-am simțit. Nu am crezut niciodată în întâmplare... Și oricât aș crede că adorm singură, mai mă gândesc totuși din când în când câți îngeri îmi sărută fruntea înaintea de culcare... Trupul mi-e așa o povară. De-abia aștept să mă descătușez de el și să ajung la tine. Deși o să-mi fie dor de plăcerile fiecărui simț, o să-mi fie dor de viață, o să-mi fie dor de lume.
Sunt la limită. Am decăzut. Și încă sunt confuză cu ce înseamnă viața asta, dar am încredere că atâta timp cât mai există o pată de alb în sufletul meu, vă voi avea aproape și veți avea grijă de mine.
Nu mă grăbesc nici spre moarte, nici spre viață. Am încredere în destin, în Divinitate. Sunt un fir de nisip în bătaia brizei. Sunt chipul Perfecțiunii Eterne imprimat pe un trup efemer și păcătos. Ascund în ochi vremelnicia și Universul. Întrerupătorul stelelor din ei este acolo sus, undeva.
Iubesc și atâta timp cât pot iubi, nu mi-e teamă.