27 de ani

Pe 21 decembrie 1989, un tânăr de numai 19 ani visa ca noi toți. Visa să facă parte dintr-o schimbare. Visa să iasă în stradă și să fie ascultat... Cel mai probabil avea o alternativă pentru o Românie mai frumoasă. A avut curajul să iasă în stradă...
Acum 27 de ani, acel tânăr, avea să fie prima victimă din decembrie 1989. Idealul lui avea să continue să trăiască și să răzbească: libertatea învisese.
Mama mea a fost unul dintre învingători. Ipocrită par că vorbesc despre ceva ce nu am trăit pe propria piele, dar citind jurnalul mamei, citindu-i bucuria unui copil de 17 ani de a scăpa de un regim, când mie nici nu-mi păsa de politică la vârsta aia, mi-am dat seama că nu a fost numai o poveste de speriat copiii. Comunismul a existat, cu bune și cu rele... Într-un final, a ajuns o monstruozitate de nesuportat.
Cum ziceam: naivii au câștigat, cu multe sacrificii, dar au câștigat. Naivii, luptătorii, fericiții au făcut copii după ce au eliberat România. Nu știu cu ce s-a greșit, dar acei copii au călcat fără rușine pe moaștele celor care și-au vărsat sângele pentru ca România să le aparțină. Fără intenție, dar cu nepăsare. Suntem comozi. Da, și eu. Recunosc...mi-e mai ușor să stau în colțișorul meu și să mă prefac că nu văd nimic.
Mâini roșii, sângerânde, străpunse de gloanțe, ne-au întins un glob de cristal în care au reușit să închidă văzduhul albastru al libertății și soarele strălucitor și gălbui al speranței. Am lăsat globul undeva ascuns, sus, în debaraua întâmplării. Dar am lăsat pisica să intre. Hai să o izgonim de acolo! Nu lăsa România NOASTRĂ să cadă... În cioburile neglijenței noastre, pot călca ai noștri copii.