Mic

( Mă bucur să mă întorc la blogul meu drag, mă bucur să observ că deşi eu nu mi-am găsit timp să mai scriu, voi v-ați  găsit timp să mă (re)citiți. Ştiți voi, să lucrezi cu puişori de om este una dintre cele mai binecuvântate, satisfăcătoare spiritual, dar şi obositoare meserii. În plus de asta, eu am mai măzgălit aşa prin tren tâmpenii irisiene, dar cum sunt eu mult prea Iris am pierdut acele foi şi am resetat şi telefonul fără să salvez memourile. )
Azi, într-o mică "drumeție" bucureşteană cu autocarul, am stat lângă P., un băiețel parcă rupt din picturi, motiv pentru care eu am ales să-i spun Cupidon. Deşi era cel mai mic din autocar, ne-a înveselit pe toți cu voioşia şi iubirea lui. Îi saluta pe toți pietonii, şoferii, efectiv orice om pe care îl vedea. În roboticitatea umană tipică oraşelor mari, nimeni nu îl băga în seamă. Dar îngeraşul meu nu se dădea bătut. De fapt, nici nu cred că a observat asta. Dar la un moment dat, l-am auzit strigând "Bună!  Bună!" foarte fericit şi dând energic din mână. Mă uit repede pe geam. Printre oamenii grăbiți spre muncă, la patru ace, printre maşinile care mai de care mai impunătoare, un om al străzii cu hainele parcă cât el de străvechi, stând pe marginea unui gard, cu un dumicat de pâine în mână, face şi el energic din mână şi îi zâmbeşte copilului din brațele mele. Eram deja molipsită de energia lui P., dar când am văzut atâta bucurie în ochii acelui bătrânel, am țipat de bucurie să privim pe geam şi să facem cu mâna. Copiii din jurul meu s-au bucurat şi ei. Colegele mele păreau să nu mă fi auzit. Nu ştiu dacă ar fi avut acelaşi impact cum a avut pentru mine, dar în fine, trei oameni s-au bucurat enorm pe ziua asta unul de altul. Eu, P.- un începător al vieții  care de-abia ştie să meargă, darămite să alerge după bani, şi acel om pe care probabil toți îl dau ca pe un exemplu negativ sau despre care poate mulți spun că putea să-şi  facă o viață muncind sau care mai de care teorii nefondate, acel om care poate chiar muncise, dar pierduse totul.
Se spune că esența fericirii este în lucrurile mărunte. Azi am învățat că cei care ştiu cel mai bine să se bucure de lucrurile mărunte sunt oamenii mici, acei oameni pentru care timpul nu înseamnă bani, viața nu înseamnă agonisire materială, care în loc să fugă după bani, se plimbă prin micile bucurii ale vieții.
Mi s-a făcut brusc dor de doamna Maria care vinde flori care îmi povestea de răposatul ei soț şi de pisicuța ei, mi s-a făcut dor de "Moş Crăciun" care îngheța de frig în fața Mega Image cu care vorbeam despre îngeri în primul an de facultate. Dumnezeu să-i ocrotească şi să ne dea puterea lor de a iubi, de a lupta şi de a trăi.