Niciodată ca odată

Dragii mei, eu plec. Departe, unde niciun avion nu mă poate ajunge din urmă. Nu ştiu când şi de ce. Dar am auzit că este o destinație de neratat.

Poate că vă va durea şi unii dintre voi o să strigați când nu voi mai fi că o parte din voi a plecat cu mine. Da, înainte să plec când nu erați atenți, v-am luat o sclipire de suflet şi am ascuns-o în infinitul meu din spatele retinei. Sper că nu v-ați supărat, am fost egoistă şi mi-a fost frică de singurătatea care mă aşteaptă (aşa am auzit- că în călătoria asta se pleacă singur).

O să am grijă de acea parte din voi. Odată ajunsă, îmi voi despacheta bagajul, iar sclipirile voastre de suflet le voi transforma în pene şi poate poate îmi vor ajunge pentru o pereche de aripi albe şi imaculate asemenea iubirii pe care v-am purtat-o pe Pământ.

Să nu plângeți de dorul acelei părți din voi, căci în locul acesteia v-am lăsat pe noptieră o frântură din spiritul meu. Are forma unui medalion de pus la inimă.

Mama, ştiu că ție îți plac bijuteriile mari, aşa că mi-am permis să-ți las cea mai mare bucată, am modelat-o în formă de speranță, am pictat-o în mii de culori şi am suflat peste ea dor. Era să întârzii la propria-mi plecare la cât am stat să o făuresc, ştiind că o vei purta mereu, în ciuda greutății sale.