Alexandra si religia

Nu sunt fana stirilor, insa am urmarit acest caz din curiozitate, teams, dorinta de a intelege cat de putin monstruozitatea unor oameni si din empatie. Am citit acum ca ADN'ul s-a confirmat a fi al Alexandrei. Dupa atatea teorii si trairi ale parintilor si rastalmaciri de situatie, chiar daca individul a recunoscut, oamenii au continuat sa spere. Speranta e un sentiment inaltator, asemenea unui strat protector pentru suflet. Si toata tara asta a sperat in fata unei tragedii nationale. Acum cand am vazut anuntul postat de unchiul ei, am vazut in primul comentariu un sfat ca analizele ADN ar trebui facute in alta tara. Aproape 500 de oameni au scris ca replica "sustin". Ca pe acele pagini cu tenta religioasa (sau nu) unde toata lumea scrie "Amin." la postari. Si atunci mi-am dat seama ca acest caz poate fi comparat cu aparitia si disparitia religiei in sine (din punctul meu de vedere). Religiile au aparut de frica: frica de necunoscut, frica de abis, frica de uitare, frica de moarte, frica de imoralitate, frica de a nu putea tine in frau masele. Dar si de speranta. Religia, oricare ar fi ea, este cea mai cunoscuta, cea mai frumoasa, dar totodata, si cea mai murdarita forma de speranta. Speranta ca nu vom ajunge mancare de viermi, ca existenta in toata complexitatea ei nu ni se va termina pur si simplu, ca mereu se va face dreptate, ca acolo unde nu exista solutii exista minuni.
Iar acum e o tendinta destul de puternica spre ateism si agnosticism. Oamenii vor cenusa, ADN, cadavre, inscriptii. Altfel nu vor sa creada. Si daca apare "ADN'ul in cenusa", ei tot nu se multumesc. Pentru ca si credinta lor in necredinta este o religie, este o convingere de-a lor. Si atunci iti mai cer.
Eu nu spun ca ateismul, agnosticismul sau religiile sunt false. Dimpotriva, eu sunt omnista, deci cea mai speriata dintre toti, probabil.