Studiu pseudopsihiatric

Am ajuns să trăim într-o lume în care pastilele sunt mai puternice decât orice drog.
O lume în care cei normali sunt cei sedați de antidepresive, iar cei slabi sunt cei care reușesc să înfrunte obstacolele de zi cu zi fără ajutorul unor substanțe.
O lume în care a fi altceva decât robot îți poate atrage multe critici.
O lume-șablon.
Nu ai voie să ieși din tipare. Voie ai, de fapt, dar multora le va fi rușine să fie văzuți cu tine astfel. "Multora": oameni care înghit antidepresive și își varsă sufletul.
În aglomerațiile urbane, nimeni nu are nevoie de trăirile, emoțiile, sentimentele tale.
Cel mai dureros este să auzi un om considerându-se un simplu organism și atât, o rotiță într'un mecanism. Culmea că pe el nu îl doare. De durere nu au nevoie afacerile, așa că farmaciile ți'o extirpă. Oricât de viu te-ar face durerea...
Și ajungi să fugi de adevărata fericire pentru că o confunzi cu vulnerabilitatea...
Poate ne îndreptăm spre un vid de dragoste.
Sau poate nu.
Poate am fost așa dintotdeauna. Înainte cei care nu își dresau spiritul în interesul marilor puteri precum Biserica erau anihilați.
Acum au progresat. Ți se anihilează numai partea umană. Nu mai ești un corp decapitat sau ars de aruncat într-o groapă.
Acum ești un robot ce va munci pe brânci până la pensie, când îți vei da seama, în cel mai bun și trist caz, că puteai visa la mult mai mult decât satisfacții profesionale și financiare.
Nu sunt absurdă să mă lupt cu sistemul și să vreau să schimb lumea, dar nici nu îi voi înghiți pastilele care să'mi absoarbă viața din mine.
Cu sabia deasupra capului, voi pleda fără șovăire vinovată că am ales să fiu om, făcător de greșeli, dăruitor de iubire, înmuiat în lacrimi. Un om care crede în concepte abstracte și "nemăsurabile".
Îmi voi apleca ușor gâtlejul și voi fi ghilotinată demn în stil franțuzesc.

Nu sunt antisistem, dar nici nu mă definesc numai prin interesele sale.