Plec de unde mă reîntorsesem

Acum șase luni, m-am întors în orașul natal.

La început, după entuziasmul deciziei de a sta cu familia, de a fi aproape de oameni atât de dragi pe care înainte trebuia să îi înghesui în două zile pe lună când mai ajungeam pe aici, trecutul mă apucase strâns de picioare și mă trăgea înapoi. Traumele mele reveneau subit și mă trezeam aceeași puștoaică fără încredere în ea, cu miliarde de frici și gânduri negre, complexe și frustrări - marioneta rebelă a unor păpușari narcisiști. Iar oamenii din jurul meu, pe merit sau nu, au avut de suferit. 

Punctul minim la care îmi ajunsese starea a fost urmat de liniște și înțelegere. Mi-am dat seama că a fost nevoie să trec din nou prin ruinele Iadului ca să ard și să renasc din propria cenușă, în loc să fug și la București să fiu cineva, iar când mă întorceam aici să revin la forma mea nevindecată. A fost nevoie să mă întorc de tot ca cei de aici să înțeleagă că am crescut, că am evoluat. 

A fost o experiență minunată. Buzăul este un oraș mai frumos decât l-am lăsat. O să îmi fie dor de plimbările matinale prin parc. (Anca, Maria, o să vă sun să vă iau cu mine să ne bucurăm împreună de ivirea zorilor, așa cum am stabilit)

Când Tudor ajungea în București, mereu mă suprindea cât a crescut. După șase luni de stat în casă cu el, asta tot nu s-a schimbat. Evoluția lui mă face mândră. Zi de zi mă surprinde prin maturitatea, frumusețea și inteligența lui. 

Mama a rămas mama. Oricât aș crește eu și i-aș repeta asta, ea tot se îngrijește să ne fie bine. În complexitatea relației dintre noi, un lucru simplu rămâne intangibil: ne iubim enorm. 

Cu tata se aplică situația din primul paragraf. În loc să fug de trecut și să îl reneg, l-am pus pe farfurie și farfuria am trântit-o pe masă. Pomana adevărului a avut o liniște de mormânt, dar în care gândurile, regretele și dorul au început să coasă plăgile deschise din urma operației cu bisturiul onestității. 

Altă realizare personală pe care întoarcerea la origini mi-a dăruit-o a fost revenirea unei prietenii de 18 ani la viață. Culmea, cu cineva care a locuit în București în tot timpul ăsta. Dar, din nou, probabil a fost nevoie să ne revedem în peisajul în care prietenia noastră era pe val. De-abia aștept ca mâine să ne mai îmbogătim amintirile comune cu încă un peisaj, dragă Andra.

Regret că nu am mers la țară și nu am apucat să salvez acel loc încă. Regret că nu mi-am văzut nașii mai des în această perioadă. Regret că revenirea asta la trecut nu mi-a readus-o și pe Diana. 
Dar timpul nu e pierdut. Mă voi întoarce. 

Mulțumesc tuturor care mi-au făcut șederea atât de fantastică! Dați un telefon când vă e dor și în două ore, vă aștept la Casa Berarilor.

P.S.: În București nu e Casa Berarilor, nu sunt Simona, Vali și Gabi cu ospitalitatea lor, nu sunt picturile mamei. Nici muzica lui Tudor. Și nici Alina, Zâna mea Măseluță, nu e. Nici vreun egal al Dianei care să mă aranjeze fără pic de durere. Nici Cosmin cel talentat... Nici Mari cu mâinile ei magice. Nici, nici, nici. Am lăsat aici o lume, cum lăsasem și la București. Deci mă voi întoarce cât de des posibil :) 

Universul să vă iubească!