metastază

 Singurătatea este cancerul sufletului. Te autosabotezi, zicându-ți că așa vrei să trăiești pentru că nu simți nicio durere la început. Tumoarea perfidă îți oferă chiar niște furnicături plăcute, asemănătoare libertății. Îi dai pe ceilalți la o parte și te bucuri de tine. Până când prinde rădăcini și se întinde. Și doare. Și fugi spre ceilalți căutând leacul, dar ai de ales între cei pe care i-ai alungat și cei care nu te cunosc, nu înțeleg, se simt incomodați de degetele tale care se prind în ei ca de un ultim resort și fug. Și sufletul tău începe să prindă cu fiecare plecare o culoare bolnăvicioasă. Și te întrebi unde ai greșit, de ce nu ai văzut mai devreme, de ce nu ai prevenit, de ce sufletul tău nu ți-a spus din timp că se chinuie. Atunci vezi cicatricile din copilărie și îți dai seama cât sânge a scuipat sufletul tău când tu i-ai întors spatele.

Malignitatea bolii tale aproape a ajuns la final. Depinde de tine acum dacă te agăți de orice suflare care va fugi de tine, speriată, grăbind ceasul morții sau dacă vei căuta leacul în tine și vei iubi sănătos. Depinde de tine dacă vei lăsa metastaza să se întindă ca o iederă până în fiecare colț al patului matrimonial în care ți-ai petrecut ultimul moment de singurătate sau dacă vei nutri un alt suflet cu iubirea din tine, fără frică, fără agățare.

Medicii specializați în suflet se numesc prieteni și cel mai frumos mod de a le mulțumi că ți-au asigurat cele mai bune citostatice, compuse din litere și sunete, că te-au ținut de mână în timpul delirului provocat de durere, este să nu îți lipsești trupul viu de sufletul acum muribund. 

Dezamorfinează-ți sufletul și învață să iubești sănătos... E ultima ta șansă...