Toing toing

Astăzi am văzut un paznic de la metrou transformându-se în copil la vederea unui prichindel care perinda prin metrou ținut de mâinile maicii sale. Unui om obosit după o tură de muncă i se luminase fața. 
De ce nu suntem așa și între noi?
De unde atâta reticență?
De unde atâta ură? 
Sunt oameni de 3,10, 25, 40, 60, 95 de ani care trezesc copilul sau cloșca din mine. 
Un om drag îmi numește entuziasmul „toing toing” pentru că nu mi-l rețin și nici nu mi l-am adaptat așteptărilor exigente ale societății. Am momente în care îl regret, momente în care mi-e frică să nu sperii oamenii cu entuziasmul meu ieșit din afara normelor adulțenești. Dar până la urmă, de ce le oferim copiilor, cum îi vedem, o imagine atât de frumoasă a lumii, cu oameni zâmbitori și jucăuși, dar odată ajunși adulți, le luăm acest tratament? Până la urmă, noi, adulții, suntem doar niște „copii umpluți de vârstă”, cum spunea Simone de Beauvoir
Propun un maniest: manifestarea entuziasmului. Propun un schimb de fericiri. Propun să îi vedem pe ceilalți „copii umpluți de vârstă”. Propun un toing toing la unison. 
Și dacă nu se poate, propun să mă acceptați și să mă iubiți așa toing toing. :)