bersaglio

 Am fost întrebată la terapie care este scopul meu. Managera mea m-a întrebat și ea înainte dacă iubesc ce fac. 

Nu îmi cunosc scopul. Aș putea spune că îmi doresc să fiu fericită și să ofer mie și celor din jurul meu iubire, să împrăștii cu praf de zână în stânga și în dreapta mea. Nu aș minți, dar aș fi ipocrită să spun asta. Rănesc oameni. De obicei, chiar cei pe care îi doresc cei mai fericiți. 

De ce trebuie să am un țel? Când vorba aceea “cea mai frumoasă e călătoria în sine, nu destinația”. Îmi doresc să învăț, să evoluez, să mă pot bucura de Janis Joplin și de Gică Petrescu fără să trebuiască să mă hotărăsc în ce cutiuță vreau să fiu încadrată, să nu fie nevoie să aleg pe cine iubesc mai mult dintre Mamaia și Tataia, să nu zic “celălalt cel mai bun prieten” așa cum nu știam să zic când eram adolescentă “un foarte bun prieten” pentru că mă simțeam incapabilă să fac o ierarhie când nici măcar nu este nevoie de una. Am o ditamai lista de “hobby’uri” pe pagina de Facebook. Nu excelez în niciunul dintre ele. Eu le consider interese. Sunt acolo mai mult pentru mine. Ce îmi doresc să mai incerc. Așa, de inspirație.

Scopul meu ar putea fi să îmi trăiesc viața frumos, să iubesc și să… greșesc, rănind cât mai puțin.

Cert este că nu detest ceea ce fac, cert este că mi-am asumat libertatea de a elimina orice element toxic pentru creșterea mea. Și deși știu că este “cam” imposibil, încerc să nu fiu nici eu la rându’mi element toxic. Nici măcar mie însămi.

Mai am de crescut. Asta voi spune și peste 100 de ani, dacă mi-e dat să trăiesc atât. Asta e frumusețea unei “rătăcite” ca mine - nu există o destinație, deci nici un “acum ce?” odată ajunsă acolo.