Mulțumesc, Elena!

 A fost odată ca niciodată Elena. Și când zic ca niciodată mă refer la “c a N I C I O D A T Ă”. Cui să îi mulțumesc pentru ea însăși, exact așa cum e? De la cine are oare atâta frumusețe pe dinăuntru și pe dinafară? Cine a înzestrat-o cu un simț al responsabilității și cu o memorie atât de faină? Cui să îi mulțumesc că mi-a adus-o în viața mea? Așa plină de iubire și înțelepciune, gingășie și eleganță, de m-a văzut la coada clasei când ea era printre primii și mi-a oferit prietenia ei necondiționată? 

Dacă eu sunt pata de culoare din orice loc, așa cum cândva mi-a spus, ea e lumina însăși. 

A fost odată ca niciodată Elena. Și Elena încă e. Și cât de mult îmi doresc să ne fie mereu Elena. Cât îmi doresc să ÎMI fie mereu Elena. Să nu ne piardă “adulțenia” mai mult decât ne distanțează deja. Cât îmi doresc ca acest simț al responsabilității să i se întrevadă ca o binecuvântare și să nu o cocoșeze ca o corvoadă.

Mulțumesc, Elena!