“Subversiva tristețe” Adrian Păunescu

“ N-am să fetișez greșelile mele,

n-am să le disprețuiesc atât de vehement

încât să mi se pară mie însumi

acte de eroism,

n-am să exagerez mâhnirea mea,

mâhnirea mea adevărată

organică și-atotatingătoare,

n-am să mă dau pe mâna 

copiștilor de serie să-mi sporească

numărul chipurilor încruntate, 

n-am să cârtesc,

n-am să mânjesc, 

dar voi păstra ca pe o cucerire 

a istoriei umanității

accesul liber la tristețe; 

fie melancolia mea greșeală capitală, 

fie-nnorarea mea păcat de neiertat, 

fie lehamitea unui moment 

cu dreaptă lege învinovățită

de-a pune spini nemeritați pe fruntea epocii, 

fie surâsul meu de ieri

penultima concesie ce v-o mai fac, 

puțin-nainte de concesia finală, 

fie copiii mei captivii voștri

și-ai poftei voastre de-a amesteca borcanele, 

fie această inimă a mea 

un grănicer sinucigaș 

care vă lasă dintr’o dată

să intrați în piept și să mă ocupați, 

eu tot aceleași sfinte și incalculabile erori 

le voi face.

Voi fi trist,

voi fi gânditor,

voi fi subversiv, 

voi scrie.

Dar ce-i tristețea mea decât gândire?

Și ce-i întreaga literatură-a lumii

decât eternă ei subversiune?

Eu încă filozof voios nu am văzut

și n-am văzut poeme noi care să nu intrige.

Așez tristețea mea drept garanție

a faptului că vă iubesc, 

că mă gândesc la voi, 

că-n voi ca-n pântecele unei mame 

sămânța subversivă s-a și prins

și-ați început să vreți mai mult, 

să vreți și să vă întristați.”

 (din volumul “Rezervația de zimbri”, ed. Eminescu, 1982)