Eu când nu mă simt auzită, țip. Despre invizibilatate, identitate, digestie și grabă

 Mama ne-a crescut de tânără cum a putut mai bine - cu cunoștințele, posibilitățile, traumele, credințele pe care le avea. Cel mai mult, singură. 

Tata a ales poate abordarea convenabilă a creșterii unui copil (sau poate cea dureroasă, nu judec): divertismentul, absența, a fi copilul altcuiva decât părintele copilului său, a avea veșnic 28 de ani și de a te bucura de viață ca un adolescent rebel și într-o idolatrie înfiorător de freudiană și reciprocă cu părintele de sex opus, alt personaj venit cu multe la pachet. În perioada mea adolescentină, a venit după luni nevorbite să îmi spună “eu mereu o voi alege pe mama”. Acum îmi dau seama că aceste cuvinte m-au bântuit nu numai sub forma lor crudă, dar și adaptate la mai multe persoane, mai multe alegeri. Subconștient, se pare că am căutat să nu fiu vreodată “aleasă”. “Iris, te sun eu ca am treabă” când voiam să văd ce face. “Numai pentru bani mă suni” când mi-era greu la facultate. Oare să aibă legătură cu cuvintele bunicii când i-am spus că voi renunța la un job toxic: “nu îți da demisia. Muncește că bani cine îți dă?”. Nu o să mint, am fost genul de copil care nu a plecat capul. De mică, chiar dacă nu îmi identificam eu bine sentimentele și nu am aveam raționamentul de astăzi, răspundeam. Uneori, urlând într-adevăr. Eram confuză și mă blamam după aceea mult (pentru cei care cred că nu îmi asum nimic, mi-am asumat din fragedă copilărie mai mult decât trebuia), dar îmi ascultam intuiția că mi se face o nedreptate. Și când tata (la pachet bineînțeles) nu mai avea contraargumente, replica finală era reproșul că eu m-am lăsat adoptată…în clasa a IV-a (?). Cred că este sfâșietor pentru orice părinte să își dea copilul altuia, dar adevărul este că actualul soț al mamei (din momentul adopției) era mai prezent ca tata, deși ulterior el mi-a făcut mai mult rău decât mi-a făcut adevăratul meu tată. Heeei, și cei care urmau să îmi fie parteneri tot din cauza asta cică aveau stil de atașament ezitant și fugeau - “ca să nu îmi facă rău”. Ce chestie. Dar ce îmi plăcea să fiu scai și iederă, implorând iubire, începând cu mama “în sufletul căreia stăteam într’una” când eram mică și aveam nevoie probabil de afecțiune. Cam în aceeași perioadă când spuneam ba prea des “te iubesc” și “își pierdea semnificația”, ba nemeritat (“să nu mai îmi spui vreodata ca mă iubești” când făceam vreo prostie). Astăzi, încăpățânată cum sunt, fac același lucru. Spun “te iubesc”-uri, din care jumătate răspunse și le amintesc oamenilor ca deși uneori suntem în conflict, tot îi iubesc. Cei doi copii cu care mi-a fost binecuvântată viața în ultimii doi ani m-au ajutat să înțeleg că nu e rău deloc ca fac asta. Foarte rar îi auzeam pe ei spunând asta, iar pe mama lor mai niciodată. Acum, la doi ani de zăpăcit cu remindere ca sunt iubiți, o zic mult mai des și ei și au învățat și mai departe, observ.

Iubesc toate personajele din această postare și aș retrăi toate cele povestite aici în loc să îmi trăiesc viața cu altele, să fie clar.

Aseară, la botez, și acum o săptămână, la Reuniune, “m-a făcut muma frumoasă”. Datorită ei, salvez timp de shopping, bani de make-up și hair-styling. Chiar are talent și un gust excepțional. Nu mi-e ușor să recunosc asta. Poate ar crede lumea că nu fac nimic fără validarea mamei, aceeași lume care mă vede și “o voi face de râs” cu incapacitatea mea de a mă machia, aranja, a avea un aspect îngrijit,  de a alege haine bune. Mă voi da de gol că sunt o “parașută”, “scroafă” și că mă fac cât vaca. Burta trebuie ascunsă. La fel și fundul. Așa că “o las” cu multe scântei să mă aranjeze. De cele mai multe mă încântă hainele oferite, sfaturile date ca reproș nu pot fi procesate, deși ele sunt bune, dar când vin cu duzina dintr’o singură răsuflare, nu pot/ vreau să bag la cap. Așa că de cele mai multe ori mă las “păpușa” ei ca să nu mă duc complexată de cuvintele ei în viață. Dar nu îi port bine eforturile pentru că stau cocoșată și nu am atitudine. Oare să fie o criză de identitate care mă încordează? Cum îmi permit să nu am încredere în mine, mai ales când cuvintele de laudă sunt mai dese decât cele de ocară. 

Când merg acasă la ai mei, sunt ca în vacanță. Stau. Bine, poate o fi și ca am “două mâini stângi” (caracterizarea mea făcută de tata dintotdeauna) și că “încurc” (asta îi aparține mamei și probabil propriilor ei complexe). Ei fac totul. Bine, la tata nu prea merg. Iar la mama, care îmi face toate poftele, sunt așezată de colo-colo. Inclusiv pe tronul de la baie. Da, acolo simt presiunea timpului. La baie trebuie mers după ce se aranjează ea. Sau înainte, depinde cum se “organizează” ea în mintea ei. Înainte, cand stăteam la fostul ei partener “făceam pipi prea zgomotos” (scuzați dezgustul). Nu zic ca asta ar fi cauza unui timidități sfincteriene extreme până la probleme de natură digestivă. Fratele și partenerul meu se miră ca eu pot să îmi văd de viață liniștită când nu merg cu zilele la baie. Pentru mine, e normal. Bine, mama se miră de ce sunt crispată. Poate și asta e normal. 

Și vorbitul e contra-timp. Bine, nu e ca și cum cineva mă ascultă, dar vorbesc prea mult și mama are chestii mai importante de spus sau e ceva la TV la care trebuie să fie atentă sau se grăbește. De obicei toate odată - mă întrerupe că e ceva la TV la care trebuie să fie atentă în timp ce vorbește pe total alt subiect, mai important decât ce am eu de zis (întotdeauna)  sau decât ce e la Tv și după aceea eu nu mai pot să zic ce voiam pentru ca are treabă sau “nu contează”. Da, ea are capacitatea să vorbească și să gândească când sunt infernal de multe surse de zgomot în jur, capacitate pe care eu e imposibil să nu o am, fiind copia ei fidelă. Adică nu există ideea că eu aș putea fi diferită de ea. Crizele mele epileptice și eu fiind un pic pe spectru sunt doar în capul meu, conform ei. Deși când am avut crize mari, ea s-a chinuit cel mai mult cu mine. Poate crizele mele, incapacitatea de a lucra sub presiune, faptul ca sunt mai copleșită de ce e de făcut decât de ce fac de fapt, poziția mea constantă de T-Rex, misofonia mea să fie cauzate de presiunea și gălăgia cu care am crescut? Sau poate așa e mai convenabil să fiu pe spectru și ocazional epileptică. Bine, acum și eu mă “victimizez” și DISIMULEZ - detest cuvântul ăsta pe care l-am auzit dinainte să știu să îl scriu. Legat de vorbitul meu, ironică este că eu când vorbesc, ba chițăi, ba mă bâlbâi, ba vorbesc încet, ba foarte grăbit. De parcă nu aș avea nimic important de zis, culmea - când eu chiar mă tem de asta și apoi o zice cineva cu mai multă încredere și e aclamat.

Postez asta pentru că acum citesc o carte despre psihologia tranzacțională. Destinul ni’l fac părinții. Suntem programați să fim așa cum ne reproșează părinții că suntem și să facem ce ne este interzis, dar ei de fapt caută validarea că noi vom face acele lucruri și ca așa suntem.

Sper ca aceste rânduri să ajungă la oameni care să înțeleagă că nu există părinți învățați, părinți perfecți, a fi parinte este o meserie extrem de grea și că părinții mei nu sunt defăimați aici, ci sunt studiul de caz din propria mea experiență. Consider ca cei care consideră că părinții lui sunt mai buni sunt oameni groaznici pentru că nu își conștientizează propriile defecte sau sunt osândiți la nefericire pentru că se consideră dezamăgiri, vinovați de tot. 

Îmi asum păcatele față de maica și tatăl meu și îmi doresc să ne bucurăm mai mult unul de celălalt că am risipit prea mult în conflict și ignoranță. Scriu acestea pentru că poate când încerc eu să vorbesc, nu mi se acordă atâta răbdare sau nu pot eu transmite cu calm ce mă doare cum am transmis aici. Sau că e tratat mereu ce zic ca un atac. Scriu acestea ca să îmi permit să mă eliberez de ele și să îmi mai ofer o șansă la succes. Mă reprogramez, mă eliberez. 

P.S.: legat de căutarea părinților toată viața, partenerul meu care mă consideră “controlling” (pentru că sunt.. femeie, și aparent toate sunt la fel, sau el nu poate alege alt pattern) are mereu ceva de comentat legat de faptul că mă aranjez și îngrijesc prea mult. Iar când eram singură sursa de venit, mâncam preponderent în conformitate cu gusturile și alergiile lor. Iar dacă eu zic (“am curajul” în capul meu, zic cu jumătate de gură ca nu mănânc carne, de exemplu) eram luată peste picior. Găsiți ironiile.

E greu să îți funcționeze corzile vocale, dar nimeni să nu le respecte…