sezonul 29, episodul 220

 Aș scrie, dar nu știu ce. Cum adică? Tu scrii forțat de obicei? Nu, doar că… chiar am nevoie să îmi pun ordine în gânduri, dar nici măcar nu le recunosc la cât de încâlcite sunt. Ok, atunci încearcă să adormi. Ok, hai că Tudor s-a oprit de umblat prin casă. E momentul perfect. Bine, dar stai să văd când e ok să mă trezesc mâine. E 2:22. Trebuie să scriu! Universul vrea să scriu. Tudor și mama iar vorbesc. E atâta agitație în capul meu cât e și afară. Mă doare capul. De la un timp, lucrez extrem de mult. Fără rezultate vizibile. Sunt la aceeași companie de șase ani, pe aceeași poziție. Mă mint că încă vreau să înțeleg pe deplin procesul la care primesc mereu taskuri noi sau chiar nu e vorba de confort? V numește unii oameni “prăjiți”. Eu am fugit de corporații la începutul meu pe piața muncii. Acum la jumătate din timpul meu ca resursă umană, simt cum am ajuns să îmi confund atât de mult viața cu productivitatea la muncă, încât îmi prăjesc sufletul. De aici și durerea de cap. 

Am o criză de identitate somatizată. Mi-e efectiv greață înainte să mă bag la somn. Mă doare capul când nu văd ecran. Mă doare capul când văd un ecran. E noaptea de vinerio-sâmbătă și eu mă gândesc cu furie în avans că iar vor insista să nu îmi iau concediu pentru că nu e capacitate de muncă. Uite că o zic, cu toată aprecierea pentru actualul loc de muncă și cu rugămintea de înțelegere de la viitori angajatori - nu am primit în șase ani cele zece zile consecutive de concediu la care am legal dreptul. 

Mi-e spaimă să îmi pierd locul de muncă în timpurile astea, dar nu vreau să mor un SSO. Oricum nici nu știu lângă cine o să fiu îngropată și cine va decide asta. Some mothers have some weird gifts for their children and some other kids may decide that some strong real love cannot break what God and the state united…

Eh, uite o postare în care am călcat pe călcâie o gamă diversificată de oameni. 

Mă scuzați. Înainte de toate, sunt supărată pe mine. Am trecut de la a studia religiile și ce credință are fiecare despre neființă la a mă gândi unde voi fi îngropată și cine va trece pe la mine. Am decăzut. Aveam capul în nori și ochii în cer, acum am devenit mai pământeană decât Cătălina din Luceafărul. 

Închid ochii, văd Sap. Vreau să plec, nu văd nicio direcție dacă o fac. Tot ce știu e să iubesc. Dar și acolo, ba prea aprig, ba prea sufocant. 

Unde sunt eu când viața mea arată atât de bine în sfârșit? Mi-am vândut timpul? Am devenit superficială când am găsit o dragoste atât de profundă? M-am rătăcit în stabilitate?

Toată frica asta cu tot ce se întâmplă în lume, mi-a înghețat spiritualitatea (nu vorbesc de spiritul civic) tocmai când avem nevoie de suflet cel mai mult. 

Azi e ziua mamei și îmi pare rău ca răbdarea mea e mai scurtă decât fluturașul de salariu, deși și mamei îi datorez acest fluturaș.

O iubesc enorm. A crescut doi copii singură. Fără prea mult coparenting, fără mult ajutor, fără să ne lase în urmă, fără să plângă vreodată în fața noastră.

Mama merită multă stabilitate și liniște acum. Deși de ultima fuge. Minim două surse de zgomot trebuie să fie în jurul ei. Probabil și ea are multe gânduri cărora nu le poate face față. Ea fuge de ele, fuge de liniște. Eu fug înspre liniște. Agitația de care s-a înconjurat mama ca să fie puternică în fața provocărilor grele prin care a trecut și să nu își audă grijile și traumele este agitația de care eu fug. Fug înspre liniște. Poate toată vâlva din capul meu se va potoli. Și îmi voi auzi un gând. Și îl voi asculta și înțelege. Și apoi următorul. Dar am backlog de gânduri. Ce ziceam de prăjeală? 

Azi ar fi ziua fără ecran. Azi e ziua Mamei. O voi îmbrățișa, îi vom da cadoul și după voi îmbrățișa Liniștea, cum îi spun eu, culmea, unui toboșar. Nu l-am văzut de vreo săptămână și iată-mă aici pe una dintre cele mai confortabile saltele vorbind despre dorul de a sta în brațele lui pe o saltea ucigașă de coloană pe care, culmea, nu îmi vine să o schimb pentru că nu știu ce ne va rezerva viitorul. Și aici nu mă refer numai la stabilitatea noastră, ci la a țării.

Asta nu a fost poetic, dar ce a fost în toată postarea asta, până la urmă?

Niciun sens.