“Those who learned to know death, rather than to fear and fight it, become our teachers about life.” Dr. Elisabeth Kübler-Ross

 Ultima dată când mi-a venit inspirația să scriu și eram pe drumul acesta de poveste din cartierul meu (între biserică și casă), aceeași bancă o găsisem liberă. Atunci pescărușii mă inspiraseră să scriu de râsul sfinților, acum cucul a început să cânte când deja știam ce vreau să scriu, însă ce vreau să scriu are legătură și cu stimabilul înaripat. Cucul prevestește moartea. Nu mereu, dar e un anumit cântec sau o anumită stare pe care o transmite și știi că urmează să primești vestea. Cucul m-a ajutat să simt ultima moarte venind în aprilie anul trecut. E ciudat să primești o asemenea veste fără pic de șoc. Nu am avut cine știe ce legătură cu persoana respectivă. Mai deloc, dar am făcut pentru sufletul lui ce aș fi făcut pentru un om drag. Am simțit că simțindu-i moartea cu o zi înainte, Dumnezeu mi-a dat responsabilitatea asta. 

 Nu a fost numai cucul. De fiecare dată am simțit morțile prin semne diferite. Și oameni pur întâmplători - rude îndepărtate. Prima a fost o mătușă care ne-a fost mult alături, totuși. Aveam o vârstă la care nici nu prea înțelegeam moartea. Dar presentimentul mă legase atât de mult încât am știut să ajung la mormântul ei ulterior, deși Mama mă ocrotise și nu mă luase la înmormântare. Altcineva de care eram și mai apropiată și simțeam, dar alungam gândul, este… greu de menționat în acest context. Pentru că a fost o moarte de care am fugit. A fost omul pe care l-am iubit enorm și totuși…în fața morții…Mi-aș fi dat jumătate din zilele rămase ca să îl mai am aici, dar nu am fost în stare să îmi dau ultimele lui clipe și să îi fiu alături. Cu toată senzația de dinainte, când mi-a spus că moare, am refuzat să cred. Mi-am negat și i-am negat. 

Acum nu mult timp, în drum spre biserică mă gândeam care ar fi legătura dintre persoanele de a căror plecare fusesem prevestită. Când am intrat în Biserică, l-am văzut pe Tataia. Nu era un bătrânel care semăna (afară mi-am dat seama că nici nu semăna într-atât), dar în biserică era el însuși. Sunt sigură. Pentru că am înmărmurit când ni s-a intersectat privirea. Am început să plâng de șoc. 

Nu vreau să o dau în paranormal, nu consider că asta mă face specială. Cred că toți avem intuiție și dacă suntem suficienți de prezenți și deschiși putem fi într-atât de conectați cu timpul și natura.

Și totuși…moartea m-a scăpat printre degete de câteva ori. Universul m-a aruncat în neant și m-a prins fix când era să mă apropii de fundul abisului. 

Iar de a o vedea… mereu am fost scutită. Aproape mereu. Am văzut un câine murind la țară și o fetiță scăpată din mâna bunicului ei în fața mașinii. Dar nici atunci nu cred că am văzut-o. Eram destul de mică, nu mai știu. 

Chiar și când vreau să ridic câte un leș de necuvântătoare din calea mea să îl duc să se odihnească în iarbă (sau pe pământul cald în locul unui ciment), se dovedește a fi încă viu și în nevoie de ajutor imediat.

Nu știu cum să acționez în fața plecării unui suflet, deși uneori Dumnezeu mă ajută să mă pregătesc spiritual pentru asta. 

Nu știu cum mor oamenii, nu știu dacă îmi voi simți propria moarte. Nu o chem, nu sunt nerăbdătoare sau entuziasmată să vină, ci dimpotrivă, iubesc atât de mult viața încât nu mi-e frică de moarte. Sper să fie le fel de liniștită ca atunci când primesc vești pregătită.