3,10

Sufletul meu iubește oceanul. Nu excelează la înotat, dar tot învață. A zis că știe să înoate foarte bine, nici când valurile sunt învolburate nu vrea să iasă. Iubește oceanul, așa că a încercat chiar să înoate și cu rechinii. Să se împrietenească cu ei, să îi iubească. Au început să îl atace, iar el i-a lăsat pentru că dacă iubești oceanul, iubești întregul lui ecosistem, nu? L-am scos cu forța desfigurat de acolo. Dar nu erau rănile care îl dureau, ci credința că oceanul nu va ști că îl iubește pentru că în propria apărare, a lovit rechinii. Acum ascultă oceanul, îl liniștește amintirea scufundărilor, priveliștii, mirosului, sunetului întinderii infinite de apă, dar nu îl voi lăsa să se întoarcă în îmbrățișarea lui.

“Dar înotul e parte din mine. Înotul mă face fericit.”

“Hai să ne mutăm la mare. Acolo nu sunt rechini.”

“Cum aș putea să înot în mare când am avut oceanul?”

“E mai sigur. Unde nu e profunzime, nu sunt rechini.”

“Poate…poate din altă parte a oceanului rechinii nu mă vor ataca. Poate mă va proteja…” 

“Același ocean care a dus mirosul sângelui tău la nările lor?”

“Poate…”